Știu
că e aiurea să începi o recenzie cu concluzia, însă acesta fost primul meu gând
și trebuie să îl exprim. Numele Amorphis (derivat din grecescul amorphous) a
devenit în anul 2025 mai potrivit ca niciodată. Definiția din dicționar vă
lămurește rapid la ce mă refer. Asta se întâmplă dacă îl lași pe Santeri Kallio
să își facă de cap pe 7 dintre cele 10 piese, rezultatul este un album
Nightwish cu vocea lui Tomi Joutsen. Trist! Cea mai reușită achiziție din
istoria trupei, solistul vocal, este foarte prost valorificată pe Borderland,
întrucât partiturile de voce dură au fost trase puternic în spate, devenind pure
elemente de decor sau, ca să sune mai puțin extrem, de acompaniament. Am sperat
că și de data asta se va aplica regula single-urilor alese neinspirat, însă din
păcate, cu excepția Bones, ele reprezintă 100% direcția muzicală abordată de
Amorphis în 2025. Un metal melodic, lipsit de nerv și de personalitate, compus
pe clape, celelalte instrumente (incluzând aici și vocea) părând secundare în “economia
albumului”. Iar tipul ăsta de mixaj e tot ce urăsc mai mult la un album: vocea clean și clapele scoase în față, chitara trasă în spate,
cu riffuri și leaduri care trișează sau ocolesc metalul și basul complet îngropat. Senzația este de efort minim din partea trupei, ceva de genul: Mai dă-i dracu', oricum le place! Nu
mi-aș închipuit însă vreodată că o să ajung să
mă chinui să identific piesele bune pe un album Amorphis. Dar, dacă tot am
făcut asta, am identificat 2, Bones și The Lantern. Prima pentru că e mai metalizată
și a doua pentru că îmi amintește de ce a fost mișto albumul Elegy. Hai să
zicem și Despair, ca să închei recenzia nervos. Asta e o piesă cu o structură
interesantă, care putea fi folosită mai mult, chiar dacă a fost superabuzată de
finlandezi în decursul anilor, în special în perioada de după Silent Waters. Poate că aș fi fost tentat să menționez și Despair, dar e atât de generică, încât mă lipsesc.
Paradise Lost - Ascension (2025) - Nuclear Blast Records
Cred ca revizitarea Icon în anul 2023 i-a stârnit anumite nostalgii legate de perioada de la mijlocul anilor ’90 lui
Greg Mackintosh, mai ales după o serie de albume care au reprezentat, fiecare
în felul său, căutări, experimente și rafinări ale soundului și interpretării Paradise
Lost. Despre Icon 30 nu e nimic de spus, cel puțin nimic bun. După o suită de
albume care au sunat destul de diferit unul față de celălalt, crâncenul The
Plague Within, sludgy-ul Medusa, și melo-gothic-ul Obsidian, te întrebi încotro
se va îndrepta Ascension. În sus, ai putea fi tentat să crezi, având în vedere
titlul. Dacă crezi în cicluri și rotirea acestora, anticipezi ceva radical
diferit (destul de dificil de realizat, dacă nu imposibil) sau ceva care să includă toate abordările anterioare ale trupei. În
felul său, Ascension e un fel de best of, de retrospectivă sau ceva de acest
gen. Din motivul ăsta va fi apreciat și, mă gândesc, din exact același motiv va fi detestat.
Este un album care începe bine și se termină rău. Este un album care are multe vârfuri
(Serpent on the Cross, The Tyrants Serenade, Salvation, Silence like the Grave, Deceivers, Savage Days, This Stark Town) dar și
destule fillere (Diluvium, Sirens, The Precipice), așa încât lasă
impresia că durează mai mult decât trebuie. Nick Holmes se află într-o formă vocală excelentă și a găsit echilibrul perfect între vocile clean și cele dure, la fel și Greg, care a conceput niște linii melodice incredibile pe anumite piese, însă producția albumului este prea shiny și modernă pentru
acest stil muzical. Cred cu tărie că puțină reținere
în selectarea pieselor incluse pe album ar fi condus la un Ascension cu o
durată în jurul a 45 de minute, mai compact, cu o direcție mai clară și mult
mai ușor de calificat drept un album reușit. Așa, este doar un alt album “în linia Paradise Lost”, ceea ce în 2025 nu mai înseamnă
mare lucru.
