Paradise Lost - Ascension (2025) - Nuclear Blast Records
Cred ca revizitarea Icon în anul 2023 i-a stârnit anumite nostalgii legate de perioada de la mijlocul anilor ’90 lui
Greg Mackintosh, mai ales după o serie de albume care au reprezentat, fiecare
în felul său, căutări, experimente și rafinări ale soundului și interpretării Paradise
Lost. Despre Icon 30 nu e nimic de spus, cel puțin nimic bun. După o suită de
albume care au sunat destul de diferit unul față de celălalt, crâncenul The
Plague Within, sludgy-ul Medusa, și melo-gothic-ul Obsidian, te întrebi încotro
se va îndrepta Ascension. În sus, ai putea fi tentat să crezi, având în vedere
titlul. Dacă crezi în cicluri și rotirea acestora, anticipezi ceva radical
diferit (destul de dificil de realizat, dacă nu imposibil) sau ceva care să includă toate abordările anterioare ale trupei. În
felul său, Ascension e un fel de best of, de retrospectivă sau ceva de acest
gen. Din motivul ăsta va fi apreciat și, mă gândesc, din exact același motiv va fi detestat.
Este un album care începe bine și se termină rău. Este un album care are multe vârfuri
(Serpent on the Cross, The Tyrants Serenade, Salvation, Silence like the Grave, Deceivers, Savage Days, This Stark Town) dar și
destule fillere (Diluvium, Sirens, The Precipice), așa încât lasă
impresia că durează mai mult decât trebuie. Nick Holmes se află într-o formă vocală excelentă și a găsit echilibrul perfect între vocile clean și cele dure, la fel și Greg, care a conceput niște linii melodice incredibile pe anumite piese, însă producția albumului este prea shiny și modernă pentru
acest stil muzical. Cred cu tărie că puțină reținere
în selectarea pieselor incluse pe album ar fi condus la un Ascension cu o
durată în jurul a 45 de minute, mai compact, cu o direcție mai clară și mult
mai ușor de calificat drept un album reușit. Așa, este doar un alt album “în linia Paradise Lost”, ceea ce în 2025 nu mai înseamnă
mare lucru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu