Știu
că e aiurea să începi o recenzie cu concluzia, însă acesta fost primul meu gând
și trebuie să îl exprim. Numele Amorphis (derivat din grecescul amorphous) a
devenit în anul 2025 mai potrivit ca niciodată. Definiția din dicționar vă
lămurește rapid la ce mă refer. Asta se întâmplă dacă îl lași pe Santeri Kallio
să își facă de cap pe 7 dintre cele 10 piese, rezultatul este un album
Nightwish cu vocea lui Tomi Joutsen. Trist! Cea mai reușită achiziție din
istoria trupei, solistul vocal, este foarte prost valorificată pe Borderland,
întrucât partiturile de voce dură au fost trase puternic în spate, devenind pure
elemente de decor sau, ca să sune mai puțin extrem, de acompaniament. Am sperat
că și de data asta se va aplica regula single-urilor alese neinspirat, însă din
păcate, cu excepția Bones, ele reprezintă 100% direcția muzicală abordată de
Amorphis în 2025. Un metal melodic, lipsit de nerv și de personalitate, compus
pe clape, celelalte instrumente (incluzând aici și vocea) părând secundare în “economia
albumului”. Iar tipul ăsta de mixaj e tot ce urăsc mai mult la un album: vocea clean și clapele scoase în față, chitara trasă în spate,
cu riffuri și leaduri care trișează sau ocolesc metalul și basul complet îngropat. Senzația este de efort minim din partea trupei, ceva de genul: Mai dă-i dracu', oricum le place! Nu
mi-aș închipuit însă vreodată că o să ajung să
mă chinui să identific piesele bune pe un album Amorphis. Dar, dacă tot am
făcut asta, am identificat 2, Bones și The Lantern. Prima pentru că e mai metalizată
și a doua pentru că îmi amintește de ce a fost mișto albumul Elegy. Hai să
zicem și Despair, ca să închei recenzia nervos. Asta e o piesă cu o structură
interesantă, care putea fi folosită mai mult, chiar dacă a fost superabuzată de
finlandezi în decursul anilor, în special în perioada de după Silent Waters. Poate că aș fi fost tentat să menționez și Despair, dar e atât de generică, încât mă lipsesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu