Morbid Angel - Illud Divinum Insanus (2011) - Season of Mist

Era o vreme cand lumea considera Morbid Angel locul in care s-au intalnit metalul si Mozart, s-au placut, si-au intins manutele timid unul spre celalalt, s-au impreunat si, din uniunea lor s-a nascut albumul The Covenant.
Tipul care a spus asta (sau, ma rog, ceva mai prozaic, nu i-a iesit asa misto cum mi-a iesit mie acum) si care e recunoscut de catre metalistii vechi tocmai datorita afirmatiilor exagerate, pigmentate cu epitete nelalocul lor, va ramane un clasic in viata. Va las sa ghiciti despre cine este vorba. Un lucru este, insa, cert: pe vremea aceea Morbid Angel canta, avea texte, si, nu in ultimul rand, avea inspiratie. Si a mai facut-o si dupa aceea un timp.
Imi inchipui ca nu exista multe lucruri mai triste pentru un metalist decat sa astepte cu infrigurare, ani buni de zile, un nou album de la o trupa de suflet, iar albumul in cauza sa se dovedeasca a fi dezgustator. Da, am zis dezgustator! Ca o tradare din partea unui prieten vechi. Ca un pumnal infipt miseleste in spate.
Premisele pentru un Illud Divinus Insanus reusit erau oarecum confuze, lipsea Pete Sandoval, insa revenise David Vincent. Ma rog, pe undeva, revenirea lui Vincent era o veste buna doar pe jumatate, avand in vedere prestatiile sale muzicale din ultimii ani.
Si atunci, dupa 8 ani de pauza, ce putea face Morbid Angel? Putea sa incerce sa socheze. Ma rog, dupa parerea mea, poate ca era mai bine (si mai onest) sa incerce sa faca muzica, insa trupa a ales prima varianta.
Promovarea acestui album a fost una perversa, casa de discuri avand grija sa ofere preview la 2 piese care sunt singurele de pe album care se apropie, cat de cat, de granita death metal-ului (Existo Vulgore si Nevermore).
Ce se intampla, insa, dupa terminarea intro-ul Omni Potens (my ass!), este extrem de dificil de descris in cuvinte. In locul riffurilor monstruoase, a solourilor imposibile, a pasajelor de baterie supercomplexe, a formulelor superalambicate pe care te doare mana o saptamana chiar si dupa ce le mimezi (si care constituiau trademark-ul trupei), SOC! Sound superprocesat la modul ingrozitor (senzatia de artificial fiind imposibil de evitat), refrene cheesy, riffuri sporadice care mimeaza metalul, un melanj total nefericit de industrial metal (nememorabil), rock (uneori chiar ‘n’ roll), metal modern.
Pana si titlurile sunt cel putin suspecte, fiind mai degraba desprinse de pe coperta unui album de horror metal: Blades for Baal, 10 More Dead, Destructos Vs. the Earth / Attack si, nu in ultimul rand, inegalabilul Radikult, completat sublim de o piesa pe masura.
Am apreciat intotdeauna experimentul in muzica, abordarile neobisnuite, interpretarile atipice, amestecul de stiluri aparent incompatibile. Apreciez in mod deosebit trupele care au curajul sa riste, sa incerce altceva. Parerea mea este ca, in cazul de fata, experimentul este un fiasco total. Daca trupa americana a incercat sa socheze, ei bine, a reusit. Restul e tacere!
Poate ca recenzia mea v-a indus ideea ca am pornit cu tendinta clara de a desfiinta acest album, insa va asigur ca nu mi-am dorit nimic mai mult decat sa imi placa. Stiti insa cum e cu creierul si inima omului, nu le poate nici dracu comanda ce sa faca, au propria “logica”, iau decizii pe criterii de neinteles si nu le negociaza cu nimeni, niciodata. Ale mele, cel putin, asa procedeaza, iar in cazul ultimului Morbid Angel au fost mai ferme decat oricand.
Inchei spunandu-va ca, daca nu as fi avut speranta si iluzia ca citesc si persoane din strainatate blogul (atat cat pot intelege, evident), nu as fi notat deloc Illud Divinum Insanus. Pentru albume de acest gen nu exista nota!

Membrii trupei:
Trey Azagthoth - chitara, clape
David Vincent - voce, bas
Pete Sandoval - baterie (in convalescenta)

Invitat:
Tim Yeung - tobe (pe albumul de fata, aparitii live)

www.morbidangel.com
www.myspace.com/morbidangelofficial