Seria de 3 concerte propusa de
Hatework a fost din start un demers interesant (cele cinci trupe de pe afis au sustinut, in plus fata de Bucuresti, concerte la Cluj si Iasi), line-up-ul fiind unul variat si atractiv cam pentru orice amator de metal (mai mult sau mai putin) extrem.
Despre locatia aleasa nu ar fi foarte multe de spus, clubul
Silver Church devenind de o vreme incoace locul de intalnire ideal pentru asemenea evenimente (cu o participare de maxim 8-900 de persoane).
Concertul a debutat la ora anuntata cu recitalul britanicilor de la
De Profundis. Auto-intitulati progressive extreme metal, Craig Land and co. au oferit un concert scurt si intens, sonoritatile black/doom constituind ingredientele de baza ale muzicii trupei.
Nu am fost niciodata un fan al muzicii italienilor de la
Dark End, insa am fost interesat sa ii vad in concert, mai ales ca autointitulatul black metal simfonic prestat de ei este un gen care poate ridica destul de multe probleme in cadrul aparitiilor live. Recitalul acestora a debutat cu un soi de incantatie, iar vocalistul Animae si-a asezat tacticos coroana de spini pe frunte si a inceput sa improaste publicul cu vocalizele sale veninoase, prestatia sa foarte demonstrativa si teatrala constituind punctul central al concertului. Un black metal mai mult sau mai putin simfonic, clapele constituind un element important al muzicii italienilor.
Daylight Misery sunt o tanara trupa greceasca, fiind remarcati si ajutati atat de Sakis de la Rotting Christ, cat si de Efthimis Karadimas de la Nightfall la inregistrarea unor piese. Muzica propusa este un metal melancolic, insa senzatia permanenta care m-a incercat pe parcursul recitalului a fost ca este nevoie ca formatia sa mai lucreze la capitolul coeziune si, mai ales, la partea de incredere in sine, multe dintre pasaje lasandu-mi impresia unei oarecare ezitari (am evitat intentionat termenul stangacie) in interpretare.
Lucrurile s-au schimbat total odata cu debutul recitalului finlandezilor de la
Omnium Gatherum. Avand in spate o experienta de 15 ani si 5 albume de studio, Jukka Pelhonen si compania au debutat in forta, primele cateva compozitii fiind extreme de rapide si energice. Avand in vedere aparitia, in februarie, a unui nou album de studio, trupa nu a putut trece cu vederea compozitiile de pe acesta, muzica de pe New World Shadows fiind, insa, mult mai asezata si partiturile de voce mai calme decat pe precedentele albume. Ca si maniera de interpretare, pot afirma ca piesele de pe ultimul disc lasa si live impresia clara ca trupa a castigat destul de mult la capitolul expresivitate, pierzand, dupa parerea mea, la capitolul agresivitate. Din punct de vedere stilistic, inchipuiti-va un soi de Dark Tranquillity ceva mai epic si mai putin agresiv, cu clape mai pregnante si mai multe voci clean.
Recitalul
Rotting Christ a debutat la 22.05, cu 15 minute mai devreme decat fusese anuntat in desfasurator. Desi mai scurt decat m-as fi asteptat (grecii au prestat 65 de minute cu tot cu bis), concertul celor de la Rotting Christ a fost unul extrem de reusit (lucru de la sine inteles, avand in vedere atat experienta, cat si profesionalismul total al trupei), cu un setlist orientat, asa cum era de asteptat, pe ultimele produse de studio (Theogonia si, mai ales, AEALO). Recitalul a debutat cu Ealo, Eon Aenaos, Athanati Este, Fire Death and Fear, a continuat cu magnifica King of a Stellar War, parcurgand apoi secventele Sign of an Evil Existence, In Domine Sathana, The Sign of Prime Creation, Phobos Synagogue, dub-sag-ta-ke si Noctis Era. Dupa acest moment, charismaticul Sakis ne-a anuntat ca spectacolul s-a incheiat si ne-a urat respectuos noapte buna. In aclamatiile unui public nu foarte numeros dar frenetic, care s-a agitat, a facut headbanging si pogo pe parcursul intregului recital, Rotting Christ au revenit pentru un scurt bis. La bustul gol si cu un coif asemanator cu cel de pe capul razboinicului de pe coperta albumului AEALO, Sakis a interpretat piesa care constituie, probabil, un soi de manifest artistic al trupei, Non Serviam.
Per total, am avut ocazia sa particip la un eveniment reusit care mi-a reconfirmat faptul ca Rotting Christ este una dintre cele mai importante trupe de metal europene (si, de ce nu, mondiale) si ca Sakis este un pitic carismatic cu suflet imens, care traieste exclusiv prin si pentru muzica sa.
Singurele puncte oarecum slabe al acestei seri au fost participarea nu foarte numeroasa a publicului (estimez undeva la 350-400 de persoane) si recitalul scurt al headlinerului.
Fotografii: Cosmin
3 comentarii:
Eu zic ca a fost destul de multa lume, sincer ma asteptam sa vina maxim 200. Atmosfera a fost faina, dar si eu ma asteptam ca RC sa cante mai mult. Imi doream foarte mult sa aud After Dark I Feel.
Suntem vai de capul nostru, daca la asa trupa vine o mana de oameni. Interesul pentru metal in Romania tinde vertiginos catre 0.
La Death Angel a fost si mai trist, au fost cred 100 - 150 de oameni - sala a fost dezamagitor de goala. La Rotting Christ a fost chiar bine din punctul asta de vedere.
Trimiteți un comentariu